Ceaiul verde - Camellia sinensis

În perioada în care China a fost condusă de mongoli (de la începutul anilor 1200 și până în 1368), ceaiul a pierdut mult din popularitate și a ajuns să fie considerat o băutură oarecare. Dar în timpul dinastiei Ming (1368-1644), metode noi și inovatoare de procesare a frunzelor au dus la reînnoirea interesului față de ceai, iar băutura a redevenit populară în întreaga țară. În loc ca frunzele să fie pisate sub formă de pudră, ele erau acum culese, ofilite, rulate, oxidate și uscate. Noul proces crea un produs alcătuit din frunze necompactate, care, prin infuzare în apă caldă sau fierbinte, dădeau o băutură delicioasă, corpolentă, cu aromă mătăsoasă – cea pe care o savurăm și noi în prezent. Din acel moment, ceaiul-infuzie, adăugat în apă caldă pentru a prepara băutura, a început să fie folosit în întreaga țară. O mărturie a popularității ceaiului-infuzie s-a păstrat de la împăratul Hong-wu, întâiul conducător din cadrul dinastiei Ming, care a impus ca tributul imperial să-i fie livrat sub formă de ceai-infuzie, nu sub formă de cărămizi ca până atunci. Nu doar că acest tip de ceai avea un gust mult mai bun, dar era și mai ușor de procesat. Frunzele erau mai degrabă prăjite, nu uscate cu ajutorul aburului, ceea ce economisea mult timp. În China, ceaiul este și în prezent prelucrat tot în acest mod, în vreme ce aburul este în continuare folosit în Japonia.