Ceaiul in epoca victoriană

În 1878, Samuel Phillips Day scria în cartea sa “Tea: Its Mystery and History” despre familiile din clasa muncitoare: “Ceea ce întâia dată a fost considerat un lux, acum a devenit, dacă nu o necesitate absolută, atunci cel puțin una dintre trebuințele noastre obișnuite de zi cu zi... Consumat de toate clasele sociale, servind nu doar ca un simplu element al regimului alimentar, ci și ca băutură răcoritoare și revigorantă, ceaiul nu poate fi prețuit îndeajuns de mult”. În 1901, la moartea reginei Victoria, ceaiul ajunsese în Anglia o băutură a maselor. Importanța lui pentru clasele inferioare era exemplificată de femeile din sătuce (îndeosebi în Țara Galilor), care, uneori, se strângeau și organizau “cluburi de ceai”. Țelul acestor cluburi era reunirea în cursul după-amiezilor, reuniuni la care se bea ceai, se bârfea, se cereau și se dădeau sfaturi și așa mai departe. Când femeile aveau probleme cu banii, responsabilitățile erau împărțite: cineva aducea ceaiul, cineva aducea biscuiții sau chiflele, cineva aducea ceainicul, etc. Ceaiul se servea în conace elegante, în căsuțe modeste de țară, după partide de tenis de câmp, la picnicuri, după curse de ciclism – deci oriunde oamenii se strângeau împreună. Ceaiul aduce laolaltă oamenii indiferent de momentul din zi sau din an, de contextul economic sau politic. Ceaiul e o stare și o cale. E o bucurie, un moment al liniștii și al apropierii.